Blog

Cum ma inteleg mai bine cu copilul meu?

By septembrie 16, 2015 3 Comments

Am întâlnit deseori, în discuţiile cu părinţii, următoarele neputinţe exprimate ca plângeri la adresa copilului: „nu înţelege nimic din cei îi explic”, „eu vorbesc şi eu aud, nu mă înţeleg deloc cu el”, „îi intră pe o ureche şi îi iese pe cealaltă”. Da, este adevărat! Îi intră pe o ureche şi îi iese pe cealaltă, te ignoră şi nu este nimic greşit în acest lucru, întrucât este o reacţie naturală de autoprotejare.

Copilul, în special cei de vârstă preşcolară şi şcolarii mici, fac acest lucru involuntar, întrucât sunt bombardaţi din toate părţile cu fel de fel de pretenţii şi aşteptări,  a căror relevanţă nu au cum să o perceapă la această vârstă.

Dar pentru a înţelege mai bine acest lucru, vă propun mai jos un exerciţiu de imaginaţie: Cum vă simţiţi în zilele de serviciu, în care sunteţi stresaţi şi obosiţi, apăsaţi de grijile cotidiene şi de sarcinile cu deadline sufocant (aşa cum sunt majoritatea zilelor de adult) şi seful vă mai da câteva directive, vă bate insistent la cap : „să îmi predai raportul…să iei legătură cu… să suni la ..”?  Dacă v-aţi răspuns sincer, aţi ajuns la concluzia, că la un moment dat nici măcar nu îl mai auziţi şi vă continuaţi treabă, fără să îl băgaţi prea mult seamă. Trăiţi un sentiment de frustrare, de epuizare, chiar şi de nervozitate, nu-i aşa? Acelaşi lucru simte şi copilul dumneavoastră, însă nu are încă dezvoltată capacitatea de a stăpâni şi lucra cu această încărcătură. De ce se întâmplă acest lucru?

Pentru că dorim ca micuţii noştri să înveţe şi să se poarte conform unor standarde pe care noi le considerăm relevante, însă puţini sunt cei care îşi pun problema dacă aceste criterii în funcţie de care noi le solicităm activităţi sunt corelate cu particularităţile de vârstă şi cele individuale.

Faptul că cei mai mulţi dintre părinţi, chiar şi cadrele didactice nu ţin cont de  particularităţile de vârstă şi cele bio-pshio-sociale duce la suprasolicitarea, sau dimpotrivă la ignorarea unor valenţe ale copilului, astfel încât cel mic reacţionează instinctiv şi opune rezistenţă la ceea ce i se cere, preferând să facă activităţile care îi fac plăcere, care nu îl obosesc sau în unele cazuri au manifestări violente (lovesc, ţipă).

Copii cu vârsta de până la 10 ani sunt caracterizaţi de:

  • gândire concret intuitivă;
  • percepţie globală a lucrurilor;
  • concentrarea atenţiei pâna la 25-30 minute;
  • motivaţia pentru învăţare are la bază curiozitatea, dorinţa de afirmare sau trebuinţa de afiliere la o persoană pe care o valorizează.

Când ne dorim ca cei mici să se dezvolte sub toate aspectele, ţinem seama de mai multe criterii la care le raportăm comportamentul, personalitatea şi felul în care evoluează, însă neglijăm importanţa factorilor psihologici, emoţionali şi cognitivi care definesc o fiinţă unică.

O atenţie sporită trebuie acordată acestor trăsături care conturează copilul, întrucât în funcţie de acestea, noi cei mari trebuie să ne adaptăm la ei şi să îi sprijinim în conturarea proprie. În acest fel vom preîntâmpină ţipatul, opoziţia, refuzul. Ştim cu toţii că ne dorim ca cei mici să fie atenţi, ascultători, ordonaţi să comunice bine, să aibă anumite deprinderi. Dar ei ştiu de ce trebuie să fie aşa? Cum folosesc în activităţile zilnice aceste comportamente pe care ajung să şi le însuşească în urma activităţilor la care participă?

Răspunsul la aceste întrebări este esenţial în definirea relaţiei părinte-copil. Noi, adulţii trebuie, nu numai să îi ajutăm să conştientizeze ceea ce sunt şi ce capabilităţi au, ci şi să îi învăţăm ce să facă cu aceste trăsături de caracter, abilităţi şi deprinderi de care devin conştienţi.

Lista comportamentelor şi însuşirilor cu care părinţii, învăţătorii si profesorii descriu şi îşi doresc să fie copiii este foarte lungă. Cu toţii se axează pe explicarea acestora şi pe motivarea alegerii, însă acordă o importanţă mult mai mică rolului pe care acestea le au în viaţa personală şi socială a copilului.

Ex: Îmi doresc ca băieţelul meu să fie respectuos! Nimic greşit, însă trebuie să i se acorde copilului şansa de a înţelege singur de ce este necesar să fie respectuos şi cum poate folosi asta în viaţa lui cotidiană (treptat va ajunge să fie respectuos nu pentru că “aşa e frumos/aşa mi-a zis mami/ cu adulţii aşa se vorbeşte”, ci pentru că, în cadrul grupului de egali, este apreciat şi la rândul lui poate fi un model).

Respectarea particularităţilor de vârstă, nu numai că facilitează relaţia părinte-copil, ci şi asigură stabilirea standardelor realiste de performanţă a copilului, punând accentul mai degrabă pe performanţa în raport cu sine şi nu neapărat pe performanţa la vârf, pe care noi adulţii o vizăm pentru micuţii noştri.

Nu le încărcaţi norma de lucru şi asiguraţi – vă că îşi primesc bonificaţiile proporţional cu efortul depus, în condiţiile agreate cu ei. Astfel ei se vor simţi importanţi şi se vor implica pentru că în sfârşit înţeleg „de ce trebuie să meargă la şcoală, de ce trebuie să se îmbrace singur” etc. Iar, tu, mami, vei fi auzită şi te vei putea înţelege cu copilul tău.

Fotografie de Josh Willink de la Pexels