Ştim, şcoala a început şi toată atenţia, inevitabil, a fost proiectată pe cei mici şi pe ce au ei de realizat, însă nu uitaţi că în această călătorie copiii vă au ca parteneri, ca îndrumători. Tocmai de aceea ne-am gândit să vă vorbim despre stilurile parentale şi legătura dintre diferitele comportamente pe care părinţii le au vizavi de copii şi de rezultatele lor.
Poate vă întrebaţi de ce vă propunem acest subiect? Întrucât considerăm că este important să identificaţi aspectele pozitive ale stilului parental, dar şi pe cele care pot fi îmbunătăţite, astfel încât aşteptările fixate pentru cel mic să fie contructive şi să îi permită o dezvoltare armonioasă. Nu în ultimul rând, vă va ajuta să consolidaţi o relaţie sănătoasă, bazata pe încredere şi prietenie cu micuţul învăţăcel.
Stilul parental reflectă felul în care părintele abordează relaţia cu copilul, felul în care interacţionează cu el. Acesta este redat de două aspecte care vă definesc și vă conturează ca părinte și, anume:
- capacitatea de a fi cât mai aproape afectiv de copil, de a-i arăta că îl iubiți necondiționat, de a acorda atenție emoțiilor lui, pe de o parte,
- iar pe altă parte, capacitatea de a-l învăța să se poarte și să acționeze conform unor reguli, de a le impune limite, conștient și rezonabil.
Literatura de specialitate prezintă 4 stiluri parentale generale, analizându-le mult mai profund, pe diverse ramificații. Cu speranța că vă vom scuti de cititul unor sute de pagini, mai jos vă vom spune elementele cheie ale fiecărui stil de părinte. Sfatul nostru este ca, dacă va regăsiti în cele de mai jos, să identificati acele elemente care pot fi îmbunătățite, astfel încât relația cu cel mic să fie armonioasă.
Dacă stabilești reguli stricte, îți impui punctul de vedere asupra respectării lor fără echivoc și crezi cu tărie că ”mai bine îl ții din scurt decât să o ia pe căi greșite”, ești cu siguranță un părinte autoritar, care nu face altceva decât să își determine copilul să fie mai retras, să aibă o stimă de sine redusă. Ești un părinte care îi taie încrederea în forțele proprii pentru că îl descurajează în exprimarea ideilor.
Dacă nu prea știi sigur ce vrei pentru copilul tău și nici nu ai obiective clar stabilite sau pretenții întrucât consideri că cel mic trebuie să se dezvolte urmând capacitățile naturale sau înclinațiile native și, în același timp, ești exagerat de tolerant, pasiv când nu respectă anumite limite, acest lucru te descrie ca fiind un părinte permisiv.
În schimb, dacă îți place să creezi un echilibru între păstrarea unei atmosfere familiale propice și menținerea unui set clar de reguli, care să fie ghidate de încurajarea competenței, evitând în egală măsură să îl răsfeți și să îi creezi o dependență față de părinți/ adulți, ești un părinte asertiv, care are un copil cu imaginație, adaptabil și apreciat în grupul de egali.
În cazul în care te preocupă doar să răspunzi nevoilor de bază ale celui mic, neglijând nevoile emoționale și de comunicare pe care acesta le are, având prea puține așteptări de la el și păstrându-te detașat de viața lui, ești un părinte neimplicat.
În oricare dintre tipologii te-ai identifica, sfatul nostru este să fii mai atent la modul în care răspunzi nevoilor (de orice fel ar fi ele) pe care le are, întrucât astfel proiectezi asupra lui competența socială, dezvoltarea psihologică. O mai mare atenție ar fi bine să acorzi și modului în care îți fixezi așteptările și în care le impui deoarece acesta îi conturează competența instrumentală, dar și felul în care cel mic își controlează comportamentul.
Arată-i mereu că îl iubesti, că ești interesat de acele lucruri mărunte pe care le face sau spune, însă nu cedezi constrângerilor, chiar dacă asaltul pupicilor sau al lacrimilor prevestesc capitularea și uitarea regulilor fixate împreună.
