Cum combatem autocritica la copii ?

Autoanaliza este benefică şi necesară dezvoltării personale, însă când aceasta ajunge să ţintească numai nereuşitele si dezavantajele se transforma intr-un comportament de auto-sabotare a persoanei în cauză.

Tocmai de aceea este esenţial să putem observa şi combate aceste înclinaţii pe care unii copii le au, mai mult sau mai puţin.

1. Replici comune acestui comportament:

• “Nu sunt bun de nimic!”
• “Nici măcar atâta lucru nu pot să fac!”
• “Sunt groaznic” etc
• “Sunt un copil rău”
• “Am făcut o porcărie!”
• “Nu vreau să mai fac/încerc, pentru că oricum nu o să îmi iasă niciodată”
• “Nu o să pot niciodată să …”

2. Scopuri urmărite sau cauze care declanşează un astfel de comportament:

Este foarte important ca noi parintii să reuşimsă ne dam seama care este cauza sau motivul pentru purtarea copilului, să fim capabili să oferim  ajutor şi eventual să ne schimbam la rândul nostru comportamentul sau metoda de abordare.

• Nevoia/Dorinţa de atenţie: De multe ori copiii caută să li se ofere atenţie, uneori alegând chiar să se victimizeze atunci când întâmpină o cerinţă mai grea sau pe care nu o pot îndeplini cu un efort minim, făcându-şi însă rău singuri. Ei simt nevoia să fie auziţi, să le vină cineva în ajutor şi să îi reasigure că sunt buni, că se descurcă bine şi că sunt apreciaţi sau iubiţi. Această dorinţă poate proveni din cauza unei stime scăzute de sine sau din cauza lipsei responsabilităţilor, care să îi înveţe şi să îi antreneze pe copii să îşi gestioneze sarcinile pe care le au de îndeplinit, acţiunile, sentimentele şi reacţiile.
• Dorinţa de a se “răzbuna” pe părinţi pentru frustrarea pe care o simt ei: Uneori copiii recurg la acest comportament în dorinţa de a face părintele să se simtă răspunzător sau vinovat pentru sentimentele negative cum ar fi frustrarea şi dificultăţile pe care le au în a duce la bun sfârşit o sarcina dată. Această reacţie poate proveni din cauza lipsei responsabilităţilor (cauză menţionată anterior) sau din cauza atenţiei şi asistenţei excesive acordată. Aceştia trebuie să înţeleagă că părinţii nu sunt nici vinovaţi şi nici responsabili de tot ce se întâmplă, că trebuie uneori se străduiască măcar puţin pentru o reuşită şi să accepte faptul că nu totul vine de la sine, “ca pe tavă”.
• Sentimentul că nu sunt iubiţi sau apreciaţi: Spre deosebire de cazurile anterioare, unori copiii chiar se pot simţi exact aşa cum se şi descriu: Nişte copii răi, care nu au pentru ce să fie apreciaţi şi iubiţi şi care nu sunt în stare să ducă la bun sfârşit nici o sarcina oricât de mult s-ar strădui. Aceste gânduri pot proveni dintr-un mediu prea exigent, un mediu în care copilului nu i se apreciază lucrurile bune pe care le face, nu i se recunosc eforturile, nu primeşte ajutorul necesar sau încurajările de care toată lumea are nevoie. Dacă aceste lucruri se întâmplă şi mediul în care trăieşte (mai ales cel familial) susţine o atmosferă călduroasă şi plină de dragoste, înseamnă că aceste mesaje nu ajung la copil şi ca este cazul unei comunicări părinte-copil defentuoase.
• Influenţa anturajului/grupului de prieteni: Din păcate grupul de prieteni sau anturajul, în loc să fie un sprijin, poate fi chiar cauza acestor gânduri şi sentimentelor de frustrare şi eşec. Uneori copilul se poate afla în mijlocul unor falşi prieteni sau într-un anturaj care nu îl acceptă şi nu îl apreciază, care îl critică şi îl face să se simtă inferior şi fără reuşite.

3. Nevoi ale copiilor:

• Să fie ascultaţi, să primească înţelegere, empatie şi recunoaştere: Pentru copiii care au asemnea gânduri sau sentimente este important să simtă în primul rând că sunt auziţi, că părintele sau persoana prezentă le ascultă problema, o înţelege şi se gândeşte în mod serios la aceasta.
• Să se simtă iubiţi, acceptaţi şi apreciaţi: Aşa cum oricine are nevoie măcar ocazional de confirmări şi aprecieri, copiii au şi mai multă nevoie mai ales dacă aceştia deja se simt inferiori, frustraţi sau au problem de încredere.
• Să li se cultive încrederea şi stima de sine: Stima de sine se cultivă în timp, cu jutorul persoanelor dragi şi apropiate. Copilul trebuie să fie apreciat, încurajat şi ajutat acolo unde are nevoie, iar eforturile trebuie să îi fie recunoscute, chiar dacă rezultatele nu sunt ideale.

4. Ce să faci ca părinte:

• Să cobori la nivelul copilului, să întrebi şi să cauti să înţelegi problema. Este esenţial ca mesajul pe care îl primeşte copilul să fie cel că este luat în serios şi că i se ascultă problemele.
• Să răspunzi cu empatie şi acceptare, folosind replici cum ar fi “Este într-adevăr mai complicat/ceva nou/un proiect mai complex”.
• Să ajuţi copilul să caute soluţii pentru a rezolva problemele, metode şi idei noi.
• Să scoţi în evidenţă reuşitele sau lucrurile bune pe care copilul măcar le-a încercat.
• Să sugerezi alt mod în care acesta să îşi exprime frustrarea, cum ar fi, “Este nevoie de multă muncă/atenţie”, “Am să mă ambiţionez mai mult” sau chiar “Aş avea nevoie de ajutor”

5. Ce să eviţi ca părinte:

• Să “ignori” problema pe care o ridică copilul, neascultandu-l şi spunându-i imediat lucruri precum ”Nu e adevărat”, “Eşti bun/minunat…”. În momentul în care reacţionezi automat cu replici ca acestea, copilul simte că de fapt nu este auzit şi că mesajul lui nu a ajuns la persoana cu care vorbeşte. Deşi poate simte o alinare în aceste cuvinte, el va insista cu acelaşi tip de replici şi argumente, continuând să se simtă neînţeles şi frustrat.
• Să foloseşti un limbaj acuzator “De ce nu poţi să …?!”, “De ce alţii pot şi tu nu?”. Aceastea agravează problema deja existentă, făcând copilul să se simtă neacceptat, inferior, nepotrivit şi neiubit.
• Să te laşi manipulat: Nu în ultimul rând, trebuie să fii atent, să înţelegi care este cauza din spatele comportamentului şi să nu te lasi manipulat în cazul în care îţi dai seama că tinţa copilului este absolvirea de responsabilităţile potrivite vârstei sau de consecinţele propriilor acţiuni şi decizii.

Deşi nu este uşor să rezolvi asemenea probleme, este important să încerci să ai o privire de ansamblu, să analizezi mai multe semne, posibile cauze sau motive şi să acţionezi în consecinţă.
În funcţie şi de relaţia părinte-copil dar şi de vârstă, poţi încerca şi o discuţie deschisă, călduroasă şi calmă, în care să întrebi cu răbdare şi grijă de ce copilul spune asemenea lucruri şi de ce are aceste sentimente. O discuţie deschisă poate să facă “minuni”: să lămurească probleme de comunicare, să te ajute să înţelegi mai bine şi să îţi ajute copilul să depăşească mai repede astfel de probleme.

Articol scris de: Andreea Popescu-Cruglic, Wow Lab Trainer